Partea a II-a: Vocea umană în slăbit și sănătate. Cum recunoști un text scris de inteligența artificială

Hello, sunt Natalia

După editorialul de săptămâna trecută, cel despre rolul inteligenței artificiale (AI) în slăbit, am primit multe mesaje de la oameni care se simt trădați atunci când încearcă să comunice cu un furnizor de servicii și se ciocnesc de un robot politicos. Oh, de câte ori am pățit-o și eu. Imi amintesc recent o discuție la telefon cu robotul de suport de la firma de telefonie, în care mă tot punea să repet ce nu înțelegea el. Și am repetat de vreo 5 ori… M-a făcut să râd, deși îmi clototea sângele.

Mă bucur că mi se confirmă acest gând ce îmi ocupă destul de mult timp de la o vreme, și anume că, mai mult ca oricând, avem nevoie de cuvinte care vin dintr-un om care să ne arate că ne înțelege și că nimic nu e în neregulă cu noi. Așa că azi continui cu partea a doua a editorialului despre comunicare, în special în domenii profund umane, precum sănătatea, starea de bine, transformarea personală.

E o discuție, o invitație la introspecție despre ce citim, dar și la a avea curajul să filtrăm când simțim că încrederea ne e înșelată sau că autenticitatea și-a luat concediu.

Fragilitatea încrederii

În lumea slăbitului, încrederea e ca un fir subțire de mătase – prețioasă și ușor de rupt. Când te lupți cu kilogramele în plus, ești vulnerabil. Citești orice, cauți speranță în fiecare poveste de succes, în fiecare „truc magic” care promite minuni. Însă tocmai acum, când ai cea mai mare nevoie de empatie reală, devine din ce în ce mai greu să o întâlnești.

Un text despre o poveste de succes poate părea la prima vedere cald și încurajator, dar, dacă e generat de un algoritm, se simte ca și cum ai vorbi cu un perete care emulează un zâmbet. Iar atunci când realizezi asta, parcă te strânge stomacul. Ceva nu se simte a om.

Și totuși, în ciuda acestui zgomot constant de mesaje „corecte” dar goale, oamenii continuă să caute. Am observat asta și la cei care ajung la noi la Ikanos. Mulți ne urmăresc luni de zile, citesc, caută, analizează. E nevoie de timp ca să crezi că vocea aia pe care o citești sau o auzi e una reală, vie, empatică.

Prea mult confort, prea puțină umanitate

Îți amintești filmul animat Wall-E? Eu l-am văzut de mai multe, ori întâmplător e filmul preferat al fiului meu. Oamenii de acolo stau tolăniți în scaune flotante, hrăniți și distrați la comandă de roboți… par fericiți, dar sunt amorțiți. Tehnologia le oferă confort absolut, însă îi privează de ceva esențial: propria putere de a acționa, de a simți cu adevărat. În loc să trăiască, supraviețuiesc pe pilot automat (care e un AI autonom în film). Uneori mă întreb dacă nu cumva riscăm și noi același lucru. Lăsăm AI-ul să ne scrie motivațiile, să ne spună „Bravo, continuă! Ai grijă de tine!”, în timp ce noi alunecăm într-o lene emoțională.

Prea multă ușurință ne poate adormi simțurile, exact ca în Wall-E. Confortul tehnologic devine un fel de dulce somnolență care ne amorțește foamea de autentic – iar într-un proces precum slăbitul, unde fiecare emoție contează, asta e periculos. Dacă dăm pe pilot automat această călătorie personală, nu ne trezim oare la final niște străini față de noi înșine?

Când conținutul pierde contactul cu realitatea

Răsfoind rețelele de socializare am dat peste o un antrenor care vinde și el planuri de slăbit. Aceleași clișee cu „nu ești bine cu tine”, „scuze care te țin pe loc”, „fără să-ți dai viața peste cap”, aceleași glumițe despre pizza vs. salată. Texte pe care și cu coada ochiului și tot îți dai seama că le vezi și le tot auzi. Cumva impecabile și totuși atât de fabricate, ca un zâmbet de plastic. Nu voi da nume, dar nu e singurul. Sunt autori, publicații, branduri întregi care au descoperit că pot produce text la kilogram cu AI: articole frumoase, postări de blog, caption-uri perfecte la virgulă. La suprafață, totul e corect. Dar când citești cu sufletul, simți că lipsește omul. Unde e confesiunea reală? Unde sunt scânteile alea de viață, micile imperfecțiuni care fac o poveste credibilă? Dacă un text nu are niciun colț neșlefuit, nicio emoție adevărată, trăită de cineva, cândva, începi să te întrebi: Cui te adresezi, bre? Pentru că tonul acela parcă încearcă să imite o voce umană, dar rămâne doar un zgomot.

Și aici motivul real pentru care am decis să scriu acest editorial-manifest: dragi creatori de conținut din zona de health & fitness (și nu numai), treziți-vă. În goana după eficiență, ați început să sunați toți la fel. Algoritmul nu vă cunoaște nici pasiunea, nici povestea personală. Oamenii simt, poate nu destui încă, dar simt și vor simți din ce în ce mai tare. Poate nu fiecare cititor pune degetul pe rană să zică „aha, ăsta e AI”, dar la nivel subconștient percepem cu toții deconectarea. E ca diferența dintre a primi un mesaj de la un prieten și un mesaj generic de la o corporație. Unul te face să zâmbești, sau, mă rog, să ai o trăire, altul îți lasă inima rece. Vă rog, nu ne mai bombardați cu zgomot. Miza e mare: vorbiți unor oameni care chiar luptă cu ei înșiși, care vor să-și schimbe viața. Iar dacă le serviți texte fără suflet, nu faceți decât să-i împingeți spre neîncredere și cinism.

La Ikanos, comunicarea rămâne 100% umană

Știu că poate părea ciudat ca fondatoare a unei platforme de fittech – adică fix la intersecția dintre fitness și tehnologie – să spun asta. Dar credeți-mă, sunt conștientă de ironie. Iubesc tehnologia, îmi ușurează munca enorm. Folosim inteligența artificială ca pe un asistent tehnic în program: ne ajută la calcule, la personalizarea planurilor, la eficientizarea unor procese (am scris despre asta în detaliu în Partea I a acestui editorial). Însă nu o lăsăm niciodată să vorbească în locul nostru. Când un participant în programele noastre ne scrie pe chat-ul din aplicație că a cedat în fața unei prăjituri, răspunde o persoană adevărată, nu un mesaj generat. Știm că omul acela are nevoie să simtă că de cealaltă parte e cineva care înțelege, nu un program antrenat pe mii de exemple de scuze și regrete. În Ikanos credem că slăbitul e un proces profund personal, care cere nu doar știință, ci și inimă. De aceea, orice comunicare – fie că e un email motivațional, un răspuns la o întrebare sensibilă sau un simplu „Ce mai faci?” – vine din mintea și sufletul unui membru al echipei noastre. Preferăm să nu fim perfecți în formulare, dar să fim reali. Să se simtă om cu om, nu om cu robot.

Îmi amintesc de o seară când redactam un mesaj către o participantă a programului care trecea printr-un moment greu. Ștersesem și rescrisesem fraze întregi – voiam să găsesc exact cuvintele care s-o liniștească cu adevărat. Un AI ar fi compus rapid un text „empatic”, ar fi inserat două emoji și o încurajare standard. Dar eu știam povestea ei: știam că nu era vorba doar de prăjitura în plus, ci de teama că nu va fi niciodată capabilă să termine ce și-a propus.  Așa că i-am vorbit despre propriile mele frici, i-am povestit sincer cum m-am simțit și eu de atâtea ori la pământ – și cum mi-am găsit levierul. Dimineața mi-a răspuns că a simțit conectare cu povestea mea și că îmi mulțumește că am ajutat-o să nu continue să-și saboteze eforturile de până atunci. Așa ceva nu obții cu un algoritm, oricât de bine ar mima compasiunea. Pentru o astfel de conexiune reală, e nevoie de un suflet uman. Exact cum un părinte își recunoaște copilul din plâns dacă îl doare ceva sau doar caută alinare, la fel și un coach dedicat simte dincolo de cuvinte când cineva spune „vreau să renunț” superficial versus când o spune fiind la capătul puterilor. Empatia nu poate fi programată.

Semnale, nu zgomot

Asta e, în fond, responsabilitatea noastră ca autori, ca influenceri, ca branduri care vorbesc despre sănătate, despre schimbare, despre oameni. Să oferim semnale clare, sincere, utile, nu zgomot. Să ne punem întrebarea sincer: Eu chiar aduc valoare sau doar postez ca să bifez „conținutul zilei”? Dacă e doar de umplutură, mai bine tăcem. Publicul de azi e bombardat din toate părțile de informație, iar când vine vorba de slăbit, confuzia e și mai mare: ba să ții dietă keto, ba Rina, ba să mănânci la ore fixe sau să ții post intermitent, ba să bei cine știe ce ceai miraculos. Și așa e destulă confuzie, ultimul lucru de care oamenii au nevoie e încă o voce prefabricată, fără substanță. Oamenii au nevoie de autenticitate ca de aer. Au nevoie de o voce umană care să îi inspire.

De aceea, fac o chemare la responsabilitate. Dacă ai o platformă sau un public – oricât de mic – gândește-te la cei care te citesc ca la niște prieteni care ți-au încredințat o bucățică din sufletul lor. Nu trăda încrederea asta dându-le conținut scris de roboți, oricât de tentant ar fi să economisești timp. Fiecare minut pe care tu îl investești în a formula din inimă un mesaj se traduce în capital de încredere. Și încrederea, odată pierdută, e cumplit de greu de recâștigat.

Cum recunoști un text scris de inteligența artificială

Și la final, ție care citești acest editorial, îți dau un sfat, dacă îmi permiți: dacă simți și cea mai mică urmă de îndoială că un text pe care îl citești e scris de AI- fie că ți se pare rece, fie exagerat de empatic sau deviat de la vocea autorului, ai încredere în instinctul tău. Închide pagina, dă scroll, caută surse mai bune. În era asta a inteligenței artificiale, cel mai curajos lucru pe care îl putem face e să rămânem profund umani și autentici. Să ne folosim instinctul ca busolă și să nu ne pierdem în comoditate. Să căutăm conexiunea reală ca pe o comoară rară – pentru că exact asta a devenit. Iar când o găsim, s-o prețuim.

Natalia Cotruș, cofondator Ikanos